Prezența proteinelor în urină, numită proteinurie, poate crea îngrijorare încă de la primul rezultat de laborator. Totuși, nu orice valoare arată o problemă a rinichilor. Un nivel scăzut este considerat normal, iar la persoanele tinere poate apărea chiar și o ușoară creștere după exerciții fizice intense, fără să fie vorba despre o boală. De aceea, primul lucru care contează este mărimea valorii și contextul în care a apărut.
Există forme tranzitorii de proteinurie, care nu durează mai mult de două săptămâni și sunt legate de cauze non-renale. În această categorie intră alimentația bogată în proteine, deshidratarea, reacțiile alergice, stresul prelungit, infecțiile, febra de lungă durată, înfometarea, leziunile, insuficiența cardiacă congestivă, hipertiroidia, preeclampsia și intoxicațiile. Aproximativ 3% dintre oameni au un nivel ridicat al proteinelor urinare fără o disfuncționalitate fiziologică, ceea ce arată că un rezultat izolat trebuie interpretat cu atenție.
Există și situații concrete în care valoarea poate reveni la normal. Proteinuria ușoară, sub 1 g/zi, este specifică alcoolicilor și poate reveni la normal după renunțarea la alcool. În schimb, o proteinurie foarte mare, peste 3500 mg/24h, indică sindrom nefrotic. Acest prag schimbă clar evaluarea medicală și diferențiază situația de proteinuria tubulară, care este de obicei sub 1,5 g/zi.
Potrivit datelor citate de Lyla, determinarea proteinelor din urina colectată 24 de ore este recomandată în cazul sindromului nefrotic sau al afecțiunilor inflamatorii renale. Proteinuria tubulară este caracterizată prin eliminarea unor proteine cu greutate moleculară mică, cum sunt alfa și beta-microglobulinele, lanțurile ușoare libere, proteina transportoare a retinolului și lizozimul.
Analiza este simplă și neinvazivă, însă recoltarea trebuie făcută corect pentru a evita un rezultat înșelător. Pentru urina din 24 de ore, pacientul urinează la ora 7 dimineața și nu păstrează acea primă urină. Apoi sunt colectate toate emisiunile urinare până la ora 7 dimineața în ziua următoare, inclusiv. Din întreaga cantitate se păstrează 100 mL într-un pahar de plastic de unică folosință, iar proba se depozitează la 2-8°C. Stabilitatea urinei recoltate este de 1 zi la temperatura camerei, 7 zile la 2-8°C și 1 lună la -20°C.
Mai există și o limită tehnică importantă. Limita de detecție pentru proteine urinare este de 40 mg/L, adică 4 mg/dL sau 0,04 g/L. Sub acest prag, interpretarea depinde de sensibilitatea metodei de laborator.
În mod uzual, proteinele urinare sunt alcătuite o treime din albumină, iar restul din globuline plasmatice și glicoproteina Tamm-Horsfall. Proteinele cu greutate moleculară mică, cum este insulina, sunt filtrate glomerular în cantitate mare, iar cele cu greutate moleculară intermediară, cum sunt transferina și albumina, sunt filtrate în cantități mici. Majoritatea sunt apoi reabsorbite la nivelul tubilor renali. De aceea, analiza poate oferi indicii utile chiar înainte de apariția simptomelor, pentru că un nivel crescut al proteinelor urinare nu produce semne și simptome la toți pacienții.
